Haina il face pe om sau omul face haina?

   Prima impresie conteaza... primul impact este cel vizual si daca retina nu este "incantata" de ceea ce vede clar si creierul pune eticheta nu tocmai ok in ceea ce priveste persoana vizata.
Indiferent de cat de inteligenta, educata, savanta, emancipata este persoana respectiva (toate acestea nu se pot "vedea"), daca are o tinuta "uratica" sau neglijenta sau oricum e ea numai placuta nu, nu va lasa o impresie deloc placuta interlocutorului sau.
   Pe de alta parte, o persoana poate fi imbracata si asortata exceptional, daca in momentul in care deschide gura ii ies doar "porumbei" si nu are nimic de spus decat baliverne, nici atunci nu va impresiona placut interlocutorul.
   Imaginati-va o persoana care merge la un interviu de angajare, care este foarte bine pregatita, dar care nu are o tinuta adecvata, nu va avea un feedback pozitiv; in zilele noastre se pune foarte mare accent pe tinuta adoptata. Indiferent de pozitia pe care o avem in societate, de job-ul pe care il avem, de starea financiara trebuie sa avem mare grija de look-ul nostru.

Cafeaua noastra cea de toate zilele...

    Ce poate fi mai imbietor decat aroma unei cafele proaspat preparate, acea aroma fina, inconfundabila si durabila?!

   Eu ma declar o persoana "dependenta" de cafea; am inceput sa beau cafea cred ca de prin clasa a VI-a, dintr-o joaca am pornit impreuna cu verisoara mea intr-o vacanta de vara... si, atunci pot spune ca am descoperit aroma deosebita si gustul placut...

   Am avut si perioade in care cafeaua pe care o consumam in repetate randuri in cantitati semnificative (ceasca normala de cafea devenise cana de cafea) imi facea rau; renuntam insa pentru scurt timp la a mai consuma-o, deoarece nu puteam sa nu mai beau cafea deloc caci ma apucau niste migrene cumplite si in momentul in care o beam, durerea de cap disparea ca prin minune.

   Am avut o experienta nu tocmai placuta in acest sens, in timpul anilor de studentie, in una din sesiunile de vara (cred), cum imi lasam cursurile pe ultima suta de metri (la examenele mai dificile ultimele 3 zile, iar la cele mai usoare ultima zi sau chiar noaptea anterioara zilei examenului), intrand in criza de timp, si fiind foarte panicata aveam destul de mult de invatat, si simteam ca nu am suficient timp (ceea ce era adevarat), si atunci singura mea solutie era consumul in cantitati mari de cafea; am baut 3 cani de 250 ml de cafea atunci, la intervale scurte de timp, aproximativ 15-20 min... foarte proasta idee, m-au apucat niste fibrilatii teribile, imi auzeam bataile inimii in tot corpul, tremuram din toate incheieturile... a fost destul de urat. Am inceput sa mananc ceva, am mancat zahar si ceva dulciuri, am luat cu calciu si mi-am revenit; dupa aceasta experienta am zis ca nu mai consum asa multa cafea, evident asa cum va asteptati nu a durat mult, ca am revenit la vechile obiceiuri.

     Cat de importanta este pentru voi cafeaua? Ati putea renunta la consumul de cafea? Sunt tare nerabdatoare sa aflu experientele voastre in ceea ce priveste consumul de cafea...

Harmalaie... Agitatie... Haos... in Bucuresti

    ... primele 3 luni in Bucuresti au fost cam de "groaza", in sensul ca mi se parea o asa mare nebunie destul de greu de suportat, foarte multa lume misunand precum un furnicar, care incotro sa ajunga mai repede la destinatie ca sa indeplineasca task-urile pe ziua respectiva ca si cand ar fi fost ultima zi din viata lor, imbrancindu-se prin statiile de metrou, dandu-si unii altora coate, nepermitand accesul calatorilor sa iasa din metrouri pentru ca mai apoi sa fie mai usoara si pentru ei intrarea in metrouri. Pentru o persoana care vine dintr-un oras destul de linistit precum Timisoara, asa cum sunt eu, toate acestea mi se pareau desprinse dintr-un film american. Imi era greu sa ma acomodez, sa ma adaptez acestui ritm infernal de viata. Multe persoane imi spuneau; "nu vei rezista nici 6 luni, vorbim noi atunci", si, totusi ce anume ii tine pe atatia oameni in Bucuresti?

    Unora chiar le place, au intrat in acest ritm haotic, altora nu le place, nu il mai suporta, au ajuns la saturatie, si, totusi ceva ii leaga aici: poate un job foarte bine platit, poate mai multe oportunitati de distractie, poate relatiile sociale, in general cam ce reprezinta orasul Bucuresti pentru foarte multi dintre noi: multe mall-uri., parcuri, restaurante, cafenele, etc.. In momentul in care am ajuns sa constientizez toate acestea, si anume oportunitatile pe care niciun alt oras din Romania, in afara de Bucuresti nu ti le ofera am inceput sa "indragesc" Bucurestiul, am inceput sa fac abstractie de nesimtirea unora si s-o ignor, sa fac abstractie de mizeria prezenta peste tot, sa intru si eu in acest ritm alert de viata si sa ma identific cu el.

   Ce anume va leaga de Bucuresti? Ce anume va motiveaza sa ramaneti in continuare sa locuiti in acest oras?

Care este esenta vietii?

    De cate ori nu v-ati pus intrebarea care este scopul nostru pe pamant? De ce ne nastem, de ce traim, de ce murim? De cate ori nu ati simtit ca nu aveti un loc bine definit pe acest pamant, ca nu va gasiti locul?

    Ei, bine... eu de foarte multe ori mi-am adresat aceste intrebari, si, cu precadere ultima. Raspunsul este simplu, locul ni-l facem noi, noi suntem cei care trebuie sa stim sa ne creeam locul nostru special,  sa "ne marcam teritoriul". Toata viata alergam dupa visuri, idealuri, nazuinte, dorinte; unele dintre ele reusim sa ni le insusim prin foarte multa munca, perseverenta si oportunitatile care trebuiesc fructificate. Care sunt obiectivele noastre? In principiu sa avem o cariera de succes, sa avem o familie frumoasa, sa ne si distram din cand in cand, sa calatorim daca se poate prin toata lumea (dar, cred ca nu e cazul sa isi permita cineva asta, mai ales in Romania), sa reusim sa imbinam cu succes cele doua planuri: profesional si personal, si cel social sa fie si el prezent in aceasta imbinare. Dar, oare toate acestea ne fac fericiti, ne fac multumiti, ne satisfac pe deplin?

  Omul are tendinta sa evolueze in permanenta, sa treaca la "next level", si sa fie vesnic nemultumit si sa isi doreasca din ce in ce mai mult; eu ma declar ca fiind o persoana extrem de nemultumita, am impresia ca nimic nu e asa cum ar trebui sa fie, ca trebuie sa fie mult mai bine, sa am mult mai mult. Ideea este ca din ce in ce ne dorim si mai mult, tot mai mult, nu vom cunoaste niciodata care ne este limita, numai ca poate exista si un revers al lucrurilor! Cred ca ar trebui sa incercam sa ne multumim cu ceea ce avem si sa fim multumiti de ceea ce suntem si cine suntem!
 
   Zi de zi, in jurul nostru totul se deruleaza "pe repede ianinte" , oamenii sunt mereu grabiti sa alerge in stanga sau in dreapta, nu mai au timp sa se bucure de lucrurile marunte si placute ale vietii, prinsi intr-un mecanism strans de "supravietuire", preocupati in permanenta de cum sa produca bani, uita complet sa traiasca, sunt coplesiti de grijile mult prea mari si prea multe, produc suficient cat sa isi permita multe lucruri, dar timpul nu le permite sa se si bucure de ele. E o continua dezumanizare, o indiferenta si o nepasare crescande, masinali ne trezim dimineata, suntem intr-o goana continua catre birouri, unde ne petrecem majoritatea timpului, timpul nostru, seara e mult prea scurta pentru a avea timp si pentru noi, si, a doua zi o luam de la capat, suntem niste mici roboti, care nu mai au timp sa simta, sa traisaca, sa respire, sa se relaxeze si sa se bucure.
Asa-zisa emancipare si evolutia tehnologiei  nu au facut altceva decat sa ne transforme in niste "masinarii" cu din ce in ce mai putine emotii, sentimente sau trairi, cu si mai multa indiferenta, ignoranta, ambitie, incapatanare si orgoliu.

Nimic nu dureaza o vesnicie?! Orice are un sfarsit?!

    In viata cred ca sunt destul de putine lucruri care pot dura o vesnicie: principii (dar, si astea se pot schimba in timp), care sunt trainice, dar clar sunt mult mai multe care se sting se sfarsesc, exact ca un foc care arde cu o valvataie mare, puternica si se stinge subit. Orice (lucru, etc...) care are un inceput trebuie sa aiba si un sfarsit. Si, decat sa stam sau mai degraba sa stau sa vorbesc despre efemeritatea lucrurilor mai bine am incerca cu totii sa ne traim viata din plin si sa ne bucuram de ea, de fiecare moment, de fiecare strop de ploaie, fulg de nea, floare, copac inflorit, cer senin, zambet, cantecul pasarilor, iarba crescand; asadar "Carpe diem!"

Tot raul este spre bine? Nimic nu este intamplator in viata?

   De cate ori nu vi s-a intamplat sa aveti impresia ca se sfarseste lumea, ca se prabuseste cerul peste voi? Si, aceasta din cauza unei intamplari, unui fapt pe care il considerati "raul" absolut... dar nu este deloc asa, tot timpul se poate sa fie muult mai rau de atat, si, daca acest "rau" nu este altceva decat o etapa proasta care trebuie sa se incheie, ca altfel se poate ajunge la un "rau" mult mai mare si la ceva grav?
   Acest "rau" nu este altceva decat un bine, pe care noi in acel moment fiind coplesiti de acea intamplare urata si rea, de acel fapt rau, etc... ne impiedica sa constientizam ca de fapt a fost muult mai bine ca s-a intamplat asa.

   De-a lungul anilor foarte multe experiente de viata mi-au dovedit acest lucru, acel rau se intampla cu un anume scop; asadar pot spune ca implica (dar nu neparat) ca nimic nu este intamplator in viata, totul se intampla cu un anumit scop de care poate nu ne dam seama atunci pe moment, ci mai tarziu. De cate ori nu vi s-a intamplat ca anumite lucruri in viata sa isi schimbe turnura pentru ca ceva s-a intamplat, ceva la care nu va asteptati, si care s-a intamplat pur si simplu?! Viata intr-adevar este plina de imprevizibil, de surprize placute si mai putin placute, si pentru a putea trece cu brio peste anumite obstacole impuse de viata trebuie sa luam din ea doar ceea ce este frumos si placut, cu asta sa ramanem, sa incercam sa fim selectivi in ceea ce priveste totul!